Convalescenta

              Se trezi din feeria sa – pe care o putea gusta doar în somn –  buimacă și cu un sentiment vag de fericire, puțin nesigură de ceea ce simțea. Cu părul ciufulit și ochii obosiți se uită în oglindă și nu-i vine să creadă: parcă vede pe altcineva, nu pe ea însăși. Fizic, este aceeași, numai că acum i se zărește sclipirea din ochi, iar puțin mai jos de nas, se schițează un surâs imponderabil care îi conturează două gropițe mărunte și nastrușnice în colțurile gurii, trăsături pe care acum ceva timp nu i le-ai fi putut sesiza pe chipul ei ezoteric.

Totul se datora unei deicizii prompte care avea să-i dezvăluie o altă lume. Spiritul său aventurier neîmblânzit o îndemna să se lase purtată pe aripile vântului și să accepte faptul că a te lăsa învăluit de mister acum face parte din ea; ba mai mult, o reprezintă.

Cu toate acestea, timiditatea ei nu s-a reprimat nici măcar suficient cât să fie capabilă să recunoască lumii cine este ea cu adevărat: o fantasmă utopică a ceea ce se vrea a fi.

– R.

Sărută-mă

În geam se izbeau puternic și des picăturile de ploaie, aruncate în toate părțile de vântul vijelios, iar eu stăteam acolo, neputincioasă și singurul lucru la care mă puteam gândi erai tu. Voiam să fii acolo, să mă strângi puternic în brațele tale, să mă săruți dulce, tandru, din nou, apăsat, cald, cum doar tu știai. Voiam să-mi simți dorul de pe buze, ardoarea cu care te doream, voiam să mă minți, apoi să-mi spui că mă iubești.

Mă îndrăgostisem de ochii tăi întunecați care ascundeau o mulțime de taine și pe care speram să mă lași să le descopăr, alături de tine. Îmi plăcea parul tău ușor cârlionțat cu care mă jucam involuntar ori de căte ori aveam ocazia. Buzele noastre se împleticeau perfect, iar noi nu aveam nevoie de cuvinte ca să vorbim. Iubeam expresivitatea chipului tău atunci când te încruntai din cauză că nu-ți puteai aduce aminte exact ziua în care ne-am cunoscut. Adoram felul în care devenai gelos atunci când mergeam împreuna pe stradă și unul-altul se uita cu coada ochiului la mine. Tu erai cel mai norocos dintre toți, pentru că tu mă aveai, iar eu eram doar a ta. Eram perfecți atunci când râdeam din orice lucru mărunt, sau atunci când ne certam, iar apoi ne împăcam mai repede decât am fi crezut.

Toamna asta se anunța a fi tristă și lungă. După ce ploaia a încetat, am simțit un miros puternic de speranță, că poate, totuși, va fi mai bine, chiar și fără tine. Nu sunt sigură dacă mă amăgeam sau dacă vorbeam serios, dar pe moment m-a făcut să mă simt mai bine.

M-am dus la mansardă, unde puteam să dispar tot timpul câteva ore, fără ca nimeni să observe, iar apoi reveneam, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Învelită într-o pătură veche , dar încă pufoasă, ce mirosea a vanilie și zmeură – era aroma ceaiului meu preferat, pe care obișnuiam să-l mai vărs uneori din cauza neatenției mele puerile –  de pe canapeaua unde stăteam liniștită și îngândurată. Tot ce vedeam când inchideam ochii era chipul tău perfect și dacă mă concentram destul de mult pe acea imagine, parcă te simțeam acolo, lângă mine și…Oh, ce bine îmi era, chiar și-așa, pentru câteva clipe rupte din Rai. Uneori îți era teamă să mă atingi, atât de mult mă iubeai. Când iți puneai mâna in jurul gâtului meu simțeam o vibrație în tot corpul și inima îmi accelera, iar când mă sărutai, pomeții mei deveneau trandafirii și ochii mei căprui deveneau lafel ca ai tăi, obscuri.

În seara aceea ploioasă am acceptat faptul că acum nu mai exista niciun noi, ci doar un tu si o eu. Tu acolo, iar eu aici. Mi-a fost greu să renunț la tine, pentru că erai o parte din mine. Când am realizat acest lucru, a fost ca atunci când trebuie să pui deoparte un tablou vechi, prăfuit, pentru a face loc unuia nou. Desigur, acelui tablou îi faci loc în pod, unde obișnuiești să pui toate lucrurile de care nu mai ai nevoie, dar cu el nu a fost așa…pur și simplu, era mai bine dacă stătea departe de mine, iar eu departe de el. Orice ai face, nu poți să uiți acea imagine a tabloului, dar cu timpul, dacă nu-l mai vezi, începi să-ți amintești doar calitățile acelei picturi, uiți faptul că rama a inceput să se cojească și uiți faptul ca acele culori nu mai sunt lafel de vii ca odinioară.

-R.

Refugiu (3)

Lumina lumânării era din ce în ce mai slabă și începusem să am dubii dacă va rezista până ce se va lumina afară. Am luat lumânarea și am început să explorez casa. Nu eram singură acolo, dar oricine ar fi fost la început în casă parcă a dispărut acum.

Scările erau din lemn, frumos decorate. Pe marginea balustrăzii erau înscripționate două inițiale, probabil ale proprietarilor. M-am simțit ca și cum aș invada intimitatea lor, dar trebuia să aflu dacă mai este cineva aici. La fiecare pas pe care-l făceam treptele scoteau un ascuțit asurzitor, din cauza lemnului vechi. Camerele de la etaj erau micuțe și primitoare, dar pustii.

–          Atunci…cine a deschis ușa?!

În momentul acela am înghețat de spaimă și cu ultimul strop de curaj pe care l-am avut, am coborât în fugă treptele doar ca să observ, în dreptul lor, Monstrul. M-a găsit.

–          Ți-am spus să nu mai fugi de mine, Lana! Oriunde ești tu, sunt și eu. Nu ai cum să scapi de mine oricât ai încerca și crede-mă, nu mai ai unde să fugi și nici unde să te ascunzi. Credeai că aici ești în siguranță? Oh, Lana, ai naivitatea unei copile de 10 ani.

Avea o voce calmă, dar totuși a reușit să mă facă să țip de frică.  Mi-a pus mâna la gura și m-a strâns puternic. Mă temeam de forța lui, simțeam că e capabil să mă rupă în bucăți oricând ar fi vrut. M-am zbătut și am încercat să mă desprind din strânsoarea lui, dar parcă mai rau făceam. Cu cât încercam mai mult să scap, cu atât mai tare mă cuprindea, așa că am cedat, pentru moment. Va trebui să profit de momentul în care el va lăsa garda jos.

–          De ce-mi faci asta? Lasă-ma, dă-mi drumul!

–          Copilă naivă…Ți-am spus care-i problema. Unde ești tu, sunt și eu. Sunt o parte din tine, sunt o reflecție a gândurilor tale cele mai întunecate.

–          Nu…e imposibil. Nu se poate.

–          Oh, ba da.

–          Nu! Lasa-mă, nu mă răni!

M-au cuprins lacrimile, eram terifiată. Totul trebuia să fie doar o glumă prost regizată, altfel nu-mi puteam explica situația.

Mi-am scuturat orice urmă de lașitate și teamă, m-am despins din strânsoarea lui și am fugit. Am fugit și nu m-am uitat înapoi. Nu-mi mai păsa de furtuna nervoasă de afară sau de faptul că sigur mă va găsi. Fugeam, pentru că știam că eram în siguranță departe de el, deși mă amăgeam.

-R.

Refugiu (2)

Se înnora din ce în ce mai repede. Pentru un moment, uitasem că nu mai e vară…I-a luat locul mult prea repede, poate mai repede decât aș fi vrut, toamna asta cumplită și friguroasă. Speram doar să nu plouă, ar fi fost ultimul lucru de care mai aveam nevoie în mijlocul pustietații! Nu puteam să rămân captivă aici, peste noapte, cu el pe urmele mele, dar nici nu mai aveam destulă forță încât să găsesc o ieșire din labirintul natural al pădurii. Mult prea obosită, mi-am tras răsuflarea preț de o clipă și am grăbit pasul.

–          Cât noroc trebuie să am!

Nu cu mult în fața mea se afla un luminiș, iar acolo, o casă. M-am uitat din nou în spate să văd dacă nu cumva Monstrul e prea aproape de mine, dar din nou, nu l-am văzut. Cine știe, poate mi-a pierdut urma din cauza ceții…Am ciocănit la ușă de câteva ori și speram să primesc un răspuns. Nimic. Se auzea doar vântul care șuiera în spatele meu, urmat de zgomotul câtorva crengi rupte. Am fost cuprinsă de un sentiment de spaimă. Eram singură, doar eu și conștiința mea, înfrigurată, în pustiu, cu o bestie pe urmele mele. Pe șira spinării simțeam câte un fior care mă făcea să tremur de groază. Era un fior care, în alte circumstanțe, mi-ar fi indicat că ascult o melodie minunată, dar acum, mă înspăimânta mai tare. Am ciocănit din nou, mai puternic.

–          Alo! Este cineva aici?

Un scârțâit ascuțit s-a făcut prezent și ușa s-a crăpat ușor, lăsând un miros puternic de levănțică să se facă prezent. Cine locuia în acea căsuța sigur găsea o plăcere deosebită în decorarea interiorului, deoarece totul arăta ca într-un hotel magnific, cu o atmosferă caldă și primitoare. Pentru o clipă, m-am simțit în siguranță, deși știam că acel sentiment se va spulbera cu următorul zgomot venit de-afară. Pe măsuța din camera ce părea a fi o sufragerie pâlpâia timid o lumânare parfumată…sursa mirosului de levănțică, mi-am zis. Am căutat cu disperare alte lumânări pentru a face lumină, dar nu am putut găsi.

–          Bănuiesc că va trebui să mă multumesc doar cu o lumânare parfumată și o casă slab luminată!

 

Am încercat să mă calmez și să nu mă mai gandesc la Monstrul de-afară. Însetată, am căutat puțină apă ca să-mi mai domolesc uscăciunea gâtului. Tot ce am putut găsi a fost doar un pahar umplut pe jumătate cu apă proaspătă, rece. Mi-am dat seamă că cineva a fost cu puțin timp în urmă aici, dar acum parcă a dispărut. Apa sigur trebuia să fie de la pârâul din spatele casei…

Am ajuns aici numai la timp. Afară s-a pornit o vijelie teribilă. Mă uitam sfios prin perdelele de la geamuri afară și am mulțumit Îngerului meu păzitor că m-a adus aici. Vântul șuiera nervos și când îi stătea în cale vreo creangă mai șubreda, *trosc*! O arunca pe jos fără milă. Frunzele uscate din copacii din jurul casei parcă făceau o horă, inventau un nou dans, pe care doar ele le înțelegeau. Nu mă puteam gândi la altceva decât la cât timp voi rezista.

-R.

Refugiu (1)

Alergam…alergam atât de tare încât nu mai auzeam nimic, vedeam doar drumul pe unde trebuie să merg, deși nu aveam nicio destinație. Pentru prima dată în viața mea, alergam cât de tare puteam. Știam că acum, viața-mi depinde de rezistența asta… Respirația mea era foarte zgomotoasă, era singurul lucru de care mai eram conștientă în acel moment…de asta și de faptul că alergând, voi ajunge departe de Monstrul ce mă urmărea de o bucată bună de timp. Nu s-a plictisit, oare, să mă vadă așa? Nu ar fi avut mai multă satisfacție daca pur și simplu m-ar fi devorat atunci, când a avut ocazia? Nu aveam timp să mă opresc și să-l întreb ce era în capul lui, așa că mi-am continuat fuga.

Am ajuns într-o pădure deasă, cu copaci care, privind în sus, către coroana lor, aș fi zis că ajung până la cer. M-am uitat în spate să văd cât de aproape era Monstrul de mine, dar nu am putut să-l zăresc. O ceață densă m-a înconjurat în câteva clipe și am știut că îmi voi găsi sfârșitul mult prea devreme în acea pădure macabră. Eram singură, terifiată și pierdută. Ce mai puteam să fac? Știam că dacă ma opresc, el mă va gasi, așa că m-am odihnit preț de câteva secunde, apoi mi-am continuat fuga oțioasă. Și ceața aia…de ce tocmai acum? Simțeam cum mă apasă, zici ca voia să mă doboare, să mă pună în genunchi în fața Monstrului. Ha! De-ar fi știut cât de puternică pot fi! Picioarele mă dureau îngrozitor, parcă îmi ardeau…din când în când mai simțeam cum alunecă pe fruntea mea fină câteva picături de oboseală. Îmi mișcam mâna în grabă până la tâmplă și ștergeam firicelele umede, apoi îmi continuam fuga.

–          Lana! Lana…nu mai fugi!

Mi-am auzit numele, deși aș fi sperat să nu o fac. Monstrul m-a găsit în ceața asta densă. La naiba…opțiunile mele au început să fie lafel de puține ca ploile din deșert. Știu că e mai puternic decât mine, deci ar putea să mă înșface oricând cu mâinile lui puternice și să-mi faca rostul, dar alege să mă lase să mă zbat până când o sa-l implor să-mi cruțe durerea. Nu-i voi da această satisfacție, o să lupt până când nu o să mai știu de mine.

-R.