Plovia

Soarele aprig se făcu uitat și-i lăsă locul său Lunii blânde și cavalerilor acesteia – stelele. Ele împânzeau cerul senin dintr-o noapte caldă de vară. Singură, dar nu singuratică, stăteam în hamacul din grădină și simțeam fina adiere a vântului prin păr, pe piele, printre degete. Era asemenea unei îmbrățișări mult așteptate și parcă acele clipe de scurtă durată țineau mai mult decât un moment. Afară mirosea frumos, a vară, a proaspăt și parcă puțin a fericire, deși nu puteam să-mi dau seama sigur de acest lucru. Din când în când, mai adia o rafală furioasă și mă temeam că mă va goni din locul meu neprihănit, trimițându-mă departe de hamac, departe de Lună și departe de stele.

Mâna-mi amorțise puțin, din cauza poziției incomode în care stăteam, dar nu-mi păsa. Mă simțeam minunat, doar stând acolo și uitându-mă la cer, drămuind la eterna viață a acelor stele și la toate poveștile la care acea măreață Lună a fost martoră. M-am gândit că poate într-o zi îmi va auzi și povestea mea…

Și tot așa, nici nu am simțit cum a trecut timpul. Oboseala își făcu simțită prezența și am ațipit preț de câteva clipe, doar ca să mă trezesc sub pașnicele lovituri ale picăturilor de ploaie. Pic-pic, pic-pic, una după alta, se năpusteau asupra mea din ce în ce mai aprig. M-am ridicat fulgerător din loc ca să mă feresc de ploaie, ca și când aș fi văzut în ea ceva rău. M-am oprit. Rezemată de gard, cu ochii ca două mărgele, am ridicat privirea spre neant, curioasă fiind de ce va urma.

Tunete și fulgere, zarvă mare și picături puternice, parcă supărate, se loveau puternic de orice le stătea în cale, spărgându-se atunci în mai multe bucăți. Am stat așa, nemișcată, neîngrozită și am tăcut, am ascultat ce avea de spus natura. Era mâhnită din când în când, alteori tăcea liniștită și-mi părea bucuroasă, iar când vântul apărea, se simțea ca o șoaptă, spunându-mi o taină ce numai eu trebuia să o aflu. Parcă totul s-a terminat prea repede…

– R.