O nouă definiție

Să fii tânăr, să iubești șă să fii iubit: cele trei mici plăceri nevinovate ale tuturor, în special ale mele.

Cineva apropiat m-a întrebat când eram mai mică dacă iubesc și am răspuns involuntar că “Da!”, nici nu a fost nevoie să stau să mă gândesc vreun pic la răspuns; apoi m-a rugat să definesc în propriile mele cuvinte “iubirea”, ce înțeleg eu prin ea. Nu am putut răspunde.

Pentru un copil, iubirea este aceea când deși tu și sora ta aveți doar o ciocolată, o împărțiți tot timpul.

Pentru un părinte, iubirea se simte când copilul său vine vesel sau trist la el și îi mulțumeste, îl ia în brațe sau îi zâmbește fără vreun motiv.

Pentru mine, însă, iubirea este simplă. Dacă el este fericit, eu sunt fericită. A iubi înseamnă a oferi celuilalt o bucățică din tine pe care nu o poți lua înapoi, asta fără a-i cere ceva la schimb. Reciprocitatea depinde de amândoi. Desigur, iubirea este reală atunci când ambii oferă. Știu că îl iubesc când uneori încă am fluturi în stomac înainte să mă întâlnesc cu el, când reușește să mă facă să zâmbesc ca un copil la o bomboană doar uitându-se la mine, când își trece ușor mâna prin părul meu, când mă apreciază așa cum sunt și nu uită să-i mai alunece din când în când câte un compliment, când pot vorbi cu el despre cel mai aiurea subiect care îmi poate trece prin cap, când știu că și eu îl pot face să fie fericit, când știu că deși nu suntem perfecți separat, suntem perfecți unul lângă altul.

Pentru D,

                    Te iubesc.

Plovia

Soarele aprig se făcu uitat și-i lăsă locul său Lunii blânde și cavalerilor acesteia – stelele. Ele împânzeau cerul senin dintr-o noapte caldă de vară. Singură, dar nu singuratică, stăteam în hamacul din grădină și simțeam fina adiere a vântului prin păr, pe piele, printre degete. Era asemenea unei îmbrățișări mult așteptate și parcă acele clipe de scurtă durată țineau mai mult decât un moment. Afară mirosea frumos, a vară, a proaspăt și parcă puțin a fericire, deși nu puteam să-mi dau seama sigur de acest lucru. Din când în când, mai adia o rafală furioasă și mă temeam că mă va goni din locul meu neprihănit, trimițându-mă departe de hamac, departe de Lună și departe de stele.

Mâna-mi amorțise puțin, din cauza poziției incomode în care stăteam, dar nu-mi păsa. Mă simțeam minunat, doar stând acolo și uitându-mă la cer, drămuind la eterna viață a acelor stele și la toate poveștile la care acea măreață Lună a fost martoră. M-am gândit că poate într-o zi îmi va auzi și povestea mea…

Și tot așa, nici nu am simțit cum a trecut timpul. Oboseala își făcu simțită prezența și am ațipit preț de câteva clipe, doar ca să mă trezesc sub pașnicele lovituri ale picăturilor de ploaie. Pic-pic, pic-pic, una după alta, se năpusteau asupra mea din ce în ce mai aprig. M-am ridicat fulgerător din loc ca să mă feresc de ploaie, ca și când aș fi văzut în ea ceva rău. M-am oprit. Rezemată de gard, cu ochii ca două mărgele, am ridicat privirea spre neant, curioasă fiind de ce va urma.

Tunete și fulgere, zarvă mare și picături puternice, parcă supărate, se loveau puternic de orice le stătea în cale, spărgându-se atunci în mai multe bucăți. Am stat așa, nemișcată, neîngrozită și am tăcut, am ascultat ce avea de spus natura. Era mâhnită din când în când, alteori tăcea liniștită și-mi părea bucuroasă, iar când vântul apărea, se simțea ca o șoaptă, spunându-mi o taină ce numai eu trebuia să o aflu. Parcă totul s-a terminat prea repede…

– R.

Oameni mici și mari

Grăbită și agitată că voi întârzia, m-am așezat pe băncuța din stația în care stăteam și așteptam autobuzul A. Îmi verificam telefonul din 10 în 10 secunde, amăgindu-mă că poate așa, dacă mă uit la el constant, poate autobuzul va veni mai repede. În ciuda faptului că este decembre, astăzi a fost o zi chiar minunată, deși eu nu am observat acest lucru la momentul potrivit.

O bunică fericită, aparent fără nicio grijă, mergea de mână cu nepotul ei în vârstă de 3 ani…probabil au ieșit la piață, sau ceva de genul. Dintr-o dată, cel mic vine și mă ia în brațe și-mi zâmbește atât de frumos și atât de sincer cum numai un copil poate. Imediat după aceasta, bunica lui și-a cerut scuze față de mine, probabil puțin rușinată de comportamentul lui Mihai – așa îl cheamă. Un gest atât de mic și de neînsemnat – ar zice unii – mi-a îndulcit ziua mai mult decât un 10 la fizică sau la matematică. M-a suprins plăcut micuțul și atunci mi-am dat seama! De ce nu le zâmbim și noi necunoscuților de la metrou, din gară, din autobuz sau de pe stradă, din moment ce un surâs nu costă nimic? Este foarte simplu să faci ziua cuiva mai bună fără ca aparent să nu faci nimic, doar să zâmbești. Răspunsul la întrebare este simplu.

Trăim într-o lume în care noi deținem controlul. Dar vezi tu, “the joke is on us”. Situația este fix invers. Nu putem să fim fericiți deoarece suntem presați de timp. Aparent, nu are nicio legătură, dar gândește-te puțin. Nu mai ai timp să spui o vorbă bună celui drag, nu mai ai timp să te bucuri de lumea ce te înconjoară, nu mai ai timp să fii tu deoarece trebuie să fii un șef bun, sau angajatul lunii sau mai știu eu ce. NU! Ia o pauză, respiră adânc și…zâmbește.

Te simți mai bine?

– R.

****locked

Mintea mi-a fost Sherlock Holmes, iar inima, Watson. 

Cu paltonul roșu aprins, ochii căprui și părul castaniu în vânt, am plecat să caut ceva ce credeam că am pierdut.

–  R.

Tu

La fel cum creieul are două emisfere și noi avem două “personalități” care se cultivă în noi fie că vrem, fie că nu vrem. Cea bună și cea mai puțin bună.

Atunci când cea bună o învinge pe cealaltă, suntem buni, radiem de fericire și am fi în stare să o împărțim cu oricine, oamenii din jurul nostru ne percep a fi optimiști și ni se alătură; deci totul este bine.

Însă, atunci când bătălia este câstigată de cealaltă, nu este la fel de roz. Suntem amăgiți, supărăcioși și poate chiar urâcioși, putem fi răniți ușor și parcă orice vorbă ce nu ne convine ne mai demoralizează puțin și încă puțin până când…

Așa că ai grijă care “personalitate” va câștiga lupta pe care o porți cu tine însuți zi de zi, an de an…

-R.

De ce ?

De ce iubim doar când este prea târziu?

De ce nu apreciem pe cel care ne iubește?

De ce ne desconsiderăm atât de mult?

De ce nu suntem capabili de bunătate?

De ce iubim pe cel care ne rănește cel mai rau, dar în același timp ne face atâta bine?

–  De ce nu ești aici acum?

-R.

Chocolat et amour

Ce alt gust poate să aibe dragostea decât gustul dulce al ciocolatei?

Aș mânca zilnic, pentru că știu că nici nu mi-ar face rău, nici nu m-aș obișnui cu gustul poate prea dulce și nici nu m-aș îngrășa.

Dar ce se întâmplă atunci când înainte de ciocolată mănânci puțin tort? Nu o să mai simți același gust care odată te făcea să te simți ca în nouălea cer, ci vei simți doar un alt gust inspid, care nu se remarcă prin nimic și care nu este la fel de special, care sigur nu-ți va crea niciun pic plăcere…

-R.

Fericirea

Fericirea nu stă în bani, note mari la școală, niște haine noi și nici într-un telefon de fițe. Fericirea nu se poate cumpăra și fericirea nu are un preț universal.

– “Știi care este secretul fericirii?”

 – “Pâi… nu știu…”

– “Îți spun, dar nu mai zici la nimeni, shh! – TU!”

Tu însuți îți creezi propria-ți fericire și tu singur o alimentezi prin gânduri pozitive.

Fericirea o zărești în ochii unei fetițe în parcul de distracții când mănâncă vată de zahăr, sau în ochii înlăcrimați de bucurie ai unor părinți când copilul lor articulează primul cuvânt. Fericirea se ascunde în bucuria propriei împliniri și nu depinde de cei din exterior. Fericirea stă in iubirea de sine.

Am avut nocorcul astăzi, după opt luni de “studiu” aprig, să realizez că mă iubesc. Nu am descoperit asta la școală, nici la pregătire, nici în cercul de prieteni, ci în mine. Surpinzător – sau poate nu chiar -, cele mai importante lecții nu se predau la școală și uneori le înveți prin prisma propriului eșec. Astăzi am fost totalmente fericită, fără niciun motiv aparent. Atât de fericită încât simțeam că trebuie să împărtășesc asta întregii lumi; ha! Mă și vedeam cântând și dansând în autobuz. Desigur, ar fi fost un show grozav!

Tu…Tu ce ai făcut astăzi pentru fericirea ta?

-R.

أنا أحب

M-am îndrăgostit nebunește de ceva ce nu multora le este cunoscut, ceea ce-mi face pasiunea mult mai aprigă.

Limba arabă și tot ceea ce vine la pachet cu aceasta, incluzând superba caligrafie arabă. Nu am întâlnit un popor care să creeze opere de artă doar din literele alfabetului său, iar pentru aceasta – dar nu numai – ma aplec în fața lor!

-R.

Fantasmă

Prezența sa se rezumă acum la o licărire, exact ca cea a unei lumănări de pe măsuță într-o noapte târzie și rece, ca aceasta…

Nu mai rămâne aproape nimic de făcut atunci când te decizi că este mai bine să dai uitării tot ce s-a întamplat, dar partea cea mai dificilă de-abia atunci începe. Ca să rămai zdravăn, îți creezi acea ființă perfectă, acea iubire ideală și îi dai un nume, un chip, apoi îi compari pe toți cu aceea și ajungi la concluzia că nimeni nu este îndeajuns de bun.

Dragostea pură, inocentă, a devenit o utopie.

-R.