Kul’lu

Toți avem cam aceleași probleme zilnice: nu ne place cutare persoană, dar pentru fie și ce motiv suntem obligați să o suportăm; nu vrem să mergem acolo, dar o facem; cel pe care îl iubim nu ne observă, sau și mai rău, iubim când e prea târziu. Aș putea, astfel, spune că nu suntem singuri. Că mai există o mulțime de alți n indivizi care suferă din același motiv ca noi. Ne încălzim puțin cu gândul ăsta, ne amăgim că e ok, ne complacem în situația asta.

Cred că în acel moment murim încă de când trăim (da, mă obsedeaza Zahir și ce a scris Coelho ), în momentul în care zicem “Eh, și ce dacă? Mai e timp, se rezolvă de la sine”. 

Ce-i și mai rău e că ne place așa.

Zahir

Mă apucă niște stări interesante: îmi dau lacrimi, râd, îi mulțumesc destinului că nu am găsit cartea pe care o căutam și că, în schimb, mi-a picat în mână Paulo Coelho.

Asta a fost prima senzație trăită după ce am terminat de citit o a doua carte de la el. Nu este ca toate cărțile “Cunoaște-te pe tine însuți”, cărți motivaționale care îți dau elixirul succesului doar în teorie. Nu.

Cartea asta mă face să îmi pun la îndoiala întreaga existență.

Mă cunosc pe mine însămi îndeajuns de bine încât să știu ce-mi place și ce nu?

Fac cutare lucru pentru ca asa vreau eu sau pentru ca ei dictează că așa e normal, firesc?

Ce-mi place să fac?

Trăiesc, sau doar exist?

Știai că e posibil ca după o perioadă de timp, soțul și soția să fie unul lângă altul, dar în acelasi timp, să nu fie unul lângă altul? Exact ca șinele de tren: merg în paralel, niciodată nu se apropie mai mult, niciodată nu se distanțează mai mult. Merg la aceeasi distanță de 143.5 centimetri.

Vocea interioară

În gălăgia furtunii de afară mi-am găsit liniștea. O las pe ea să urle tot ce nu pot eu să strig, este mai bună la acest lucru decât voi fi eu vreodată în viața asta.

 Urlă, țipă, strigă ne-ncetat și nimic nu o poate opri. Obișnuiam să mă tem de ea, de fulgere, de tunete, de ploaia care se năpustea asupra noastră ca o luptătoare gata să zdrobească tot ce îi sta în cale, iar toate acestea doar pentru că nu o ascultam. O vedeam ca pe un monstru, un demon de care trebuia să mă feresc cu orice preț. Totul până într-un punct, când nu am mai fugit de ea ci am stat pe loc și am ascultat ce avea de zis. Nu era nici furioasă, nici răzbunătoare ca Xena, nici Belzeebub și nici Baal.

Trebuie doar să ne oprim puțin, din când în când și să ascultăm orice ni se zice, fără să spunem nimic înapoi, să medităm puțin apoi să tragem o concluzie.

Cei mai duri critici

Cei mai duri critici

Am stat puțin și am analizat persoanele din jurul meu și am realizat că unii dintre noi suntem cei mai duri critici pe care îi vom întâlni vreodată. Nu mă refer la acea critică ce duce către bârfă, despre o anumită persoană etc., mă refer aici în special la cum se percepe fiecare individ pe sine.

Ne uităm în oglindă în fiecare dimineață, cel puțin, zilnic, de atâția ani de când tot trăim, dar nu știu cum se face că în fiecare zi parcă descoperim ceva noi la noi ce nu ne place. ­Nu ne plac acele liniuțe din jurul ochilor, acele gene cam scurte, acea aluniță de pe mijlocul gâtului, nu ne convine greutatea noastră sau faptul că nu suntem atât de înalți precum am vrea, dar ghici ce! Acele linii din jurul ochilor au rămas din tinerețe, de când râdeam încontinuu cu prietenii noștri sau de când plângeam fără motiv din cauză că ne supăra cutare; genele acelea scurte sunt destul de lungi încât să gâdile pe cineva într-un pupic de fluture și așa mai depare. Exact aceste lucruri ne fac pe noi să fim noi înșine și nu un tipar, nu un om la fel ca toți ceilalți, scos la o producție în masă pe bandă rulantă.

 Suntem noi, diferiți, frumoși, iubiți și apreciați. Ceea ce nouă nu ne place la noi este – mai mult ca sigur – ceva ce altcineva iubește la noi. Cel mai frumos sentiment este să iubești și să fii iubit, nu numai de cei din jurul tău, ci chiar de tine. Iubirea de sine, pe care mulți dintre noi uităm să ne-o împărtășim. Dacă noi nu ne iubim, cum o pot face alții? Ne poate iubi cineva atât de mult și pentru noi?

Dăm…dar ce luăm?

Oferim bucăți din noi pentru ceilalți din jur, pentru oamenii care contează cel mai mult pentru noi, ne oferim lor din punct de vedere psihic atât de mult încât undeva de-a lungul drumului ajungem să ne pierdem pe noi înșine.

Nu citi asta dând din cap dezaprobator. Și tu ai făcut asta, chiar dacă nu vrei să recunoști. Undeva în acest proces și tu te-ai întrebat dacă se merită; dacă se merită să fim atât de altruiști încât să uităm cine suntem noi doar pentru a putea păstra acea persoană lângă noi și niciodată nu am știut cum trebuie să procedez.

Până astăzi. Mi-am dat seama că trebuie să fim noi înșine până la capăt de drum și că oricine este demn de a fi alături de noi va fi acolo acceptându-ne așa cum suntem, lăsându-ne să fim cine suntem noi defapt, fără a fi nevoie sa facem compromisul suprem: să ne uităm pe noi pentru a-i putea păstra pe ei alături.

– R

Despre noi

Ce am fost și ce am ajuns?

Încă de când eram mică mama mea mă înnebunea – ziceam eu – parcă din ce în ce mai mult cu o singură frază ( printre altele ): “Pune mâna și citește și tu ceva, … !”. Uneori citeam doar ca să o fac pe ea să nu mă mai bată la cap cu aceeasi chestie, deși de foarte multe ori ajungeam să citesc cărți care nu-mi plăceau prea mult, iar calvarul prin care treceam doar ca să termin o carte era de nedescris…

Îmi amintesc clar, poate datorită faptului că uneori încă îmi zice cum pe vremea ei nu stătea la televizor și nu era așa de topită după ieșitul în oraș (care oricum nu prea era la ‘modă’ pe vremea aceea), ce să mai zic de statul la internet cu orele, că de, doar nu exista “pe vremea ei”.

Acum am ajuns să îi mulțumesc – deși e posibil să nu-i fi zis niciodată acest lucru – că m-a îndemnat să citesc. Mă uit în jur și văd o generație haotică, ieșită din limita bunului-simț, văd adolescenți ( nu voi generaliza, dar majoritatea așa fac ) cărora nu le mai pasă de nicio valoare, care nu au respect pentru nimic și nimeni din jurul lor și care vor călca în picioare orice principiu astfel încât să își atingă scopurile; văd adolescenți care nu au niciun pic de cultură generală și care sunt în stare să facă orice altceva mai neproductiv posibil numai să nu citească. Cultura se învață din cărți, nu din telenovelele de la televizor sau din așa-zisele “socializări” de pe Facebook/Twitter/etc. Dacă noi suntem așa pot doar să mă întreb: “Cum vor fi copiii noștri și cu ce valori vor crește ei?” 

Nu-mi rămâne de făcut nimic altceva decât să-i influențez pe cei din jurul meu spre bine și să sper că vor mai fi generații care vor citi.

                                                                – R

Multiple ‘eu’

Pot să fiu cine vreau eu să fiu.

Acum poate am chef să mă imbrac super-classy, pantofiori comozi cu toc denotă eleganță, o bluză ușor transparentă — și totuși, deloc vulgară – părul puțin ondulat și o urmă de parfum dulce și revigorant.

Mâine este posibil să mă vezi pe stradă cu părul deloc aranjat, ciufulit, niște blugi sifonați, un tricou lejer și cu căștile-n urechi, purtându-mă ca și când aș fi singură pe aici; și nu m-ar deranja.

Cred că este un lucru bun chestia asta, faptul că acum pot să fiu cineva, iar maine altcineva; îmi dă un sentiment de libertate, care mă dezrobește din monotonia vieții ce mă acaparează mai des decât aș vrea.

– R

Monolog interior

Simt că mă sfărâm, că pierd bucăți din mine zilnic, parcă și din ce în ce mai multe; este irecuperabil. Fără tine nu mai sunt la fel, sunt doar un alt om de tip cartonat, o altă replică modelată de lumea asta spurcată și falsă; pune-mă acum într-o mulțime și nu o să vezi diferența.

Nu pot fi eu acolo; judecă aspru și la sânge orice mișcare fac. Mă simt ca un iepure urmărit de o vulpe înfometată: mic, fără vreo șansă de supraviețuire și mai urmărit decât oamenii erau de securiși.

Dacă mă mai îndepărtez mult, o să-mi uit originea. Trebuie să-mi revin, să redevin eu.

Masca asta…La naiba cu ea!

– R.

Tu să fii

Fii bun, fii frumos, fii îngăduitor, fă fapte bune, iubește-te, dăruiește fără să aștepți ceva la schimb, dăruiește-te cui te merită; și nu mă refer la nimic fizic, chiar deloc. Sunt de părere că trebuie să i te dai doar aceluia care îțî poate iubi sufletul în toată goliciunea sa, apoi să te iubească pe tine, ca trup.

Fă toate acestea doar pentru tine, doar ca să te poți iubi pe tine mai mult, pentru că oricât de mulți prieteni ai avea, la sfârșitul zilei vei fi doar tu cu tine însuți…TU ești singura persoană cu care vei petrece cel mai mult timp pentru tot restul vieții tale, așa că fă în așa fel încât să merite totul. Iubește-te și vei fi iubit.

Speranța este în fiecare dintre noi. 

– R.

Tu

La fel cum creieul are două emisfere și noi avem două “personalități” care se cultivă în noi fie că vrem, fie că nu vrem. Cea bună și cea mai puțin bună.

Atunci când cea bună o învinge pe cealaltă, suntem buni, radiem de fericire și am fi în stare să o împărțim cu oricine, oamenii din jurul nostru ne percep a fi optimiști și ni se alătură; deci totul este bine.

Însă, atunci când bătălia este câstigată de cealaltă, nu este la fel de roz. Suntem amăgiți, supărăcioși și poate chiar urâcioși, putem fi răniți ușor și parcă orice vorbă ce nu ne convine ne mai demoralizează puțin și încă puțin până când…

Așa că ai grijă care “personalitate” va câștiga lupta pe care o porți cu tine însuți zi de zi, an de an…

-R.